Am petrecut impreuna cu Radu si cu Raluca, sotia lui, un weekend de
basm la Ascona, pe malul lacului Maggiore. Ziua ne plimbam pe lac,
intr-o o barca cu motor pilotata cu maiestrie de Radu, iar noaptea
stateam le discutii interminabile, cu o sticla vin pe masa; ne apuca
dimineata disecand „teologia statului” sau analizand relatia dintre
crestinism si dreptul roman. Cunoscusem un om intreg: implinit
profesional si material, cu o familie fericita si cu alese preocupari
intelectuale, cu un subtil simt al umorului, care isi petrecea timpul
liber in mod activ si nu era strain de micile bucurii ale vietii. Pe
scurt, genul de om care „nu face politica”... De ce ar face politica un
astfel de om? La ce i-ar folosi? N-ar avea altceva de facut, alte
lucruri mai frumoase si mai interesante?
Si totusi! Drumurile tot mai dese la Timisoara, datorate programului
doctoral, vizitele tot mai numeroase la Bucuresti, prilejuite de
publicarea primelor sale carti la Editura Economica (in 2009 si 2010)
precum si intalnirile cu publicul cititor organizate de editorii sai
l-au apropiat pe Radu Golban de problematica societatii romanesti, l-au
familiarizat cu racilele unei guvernari paguboase. In 2010, Radu face
publica marea sa descoperire: datoria istorica a Germaniei fata de
Romania, ramasa in urma unui acord din 1935, prin care
se stabilea ca platile dintre cele doua tari, provenind din schimbul de
marfuri si din alte obligatii, sa fie efectuate prin cliring bilateral
intre Banca Nationala a Romaniei si Casa de Compensatie Germana. Datoria
descoperita de Radu Golban este un varf din cliringul necompensat. Din
acest moment, Radu a devenit vedeta de televiziune, iar mie imi era tot
mai greu sa-l intalnesc cu ocazia viziteor sale la Bucuresti – tot mai
dese si tot mai scurte. Dar tot atunci, Radu a avut ocazia sa se
confrunte cu o birocratie statala insensibila la interesul national,
setata in paradigma slugarniciei fata de marile puteri, suferind de
boala lipsei de deminitate nationala. A facut demersuri pe langa toate
autoritatile responsabile, s-a intalnit cu reprezentanti ai
Presedintiei, Guvernului si Bancii Nationale, dar aceste institutii, in
loc sa militeze pentru recuperarea creantei de la statul german, au
inceput sa-l ocoleasca si, la un moment dat, sa-l si intimideze (moment
in care au intrat in scena si serviciile secrete din cele doua tari).
Aceasta experienta, aproape kafkiana, a contactului cu sistemul
institutional al statului roman i-a prins foarte bine lui Radu Golban.
L-a ajutat sa inteleaga un lucru pe care nici nu l-ar fi banuit in urma
cu cativa ani: in Romania, statul nu mai apara interesele natiunii
romane in fata intereselor straine, ci dimpotriva, el apara interesele
straine, chiar si atunci cand acestea se opun in mod evident interesului
national. Romania inca mai este un stat-natiune, dar nu mai este un stat national!
Aceasta revelatie l-a determinat sa intre in viata politica. Dar nu in
masinaria politicianista de la Bucuresti, ci in cursa pentru un loc in
Parlamentul European. Ca independent! Si aceasta nu numai pentru a nu se
lasa aspirat de „gindirea colectiva” a vreunui partid, ci si pentru a
nu fi obligat sa reprezinte acolo filosofia uneia sau alteia dintre
„familiile politice” reprezentate in parlamentul de la Bruxelles. Radu
Golban este hotarat sa-i reprezinte acolo nu pe socialisti sau pe
populari, nu pe ecologisti sau pe liberali, ci pe romani. Va reusi? Isi
va putea depune candidatura ca independent? Va fi ales? Isi va putea
impune punctul de vedere in Parlamentul European? Va putea impune
interesele natiunii romane in pofida miilor de lobby-isti care ativeaza
la Bruxelles in numele marilor grupuri de inerese?
Raspunsul la intrebarile de mai sus depind de multe variable: vointa
noastra, a celor care nu ne lasam manipulati de partide, care va trebui
sa strangem 100.000 de semnaturi pentru investirea lui Radu cu calitatea
de candidat independent; luciditatea si curajul alegatorilor, care va
trebui sa-si investeasca votul intr-o varianta de reprezentare mai putin
uzuala; raportul de forte pe scena politica a tarii si, nu in ultimul
rand, norocul! Dar cel mai mult cred depinde chiar de Radu Golban, de
capacitatea sa de a-i convinge pe cetatenii Romaniei ca sansele lor la
fericire nu depind de partide, ca el le va reprezenta interesele cu
onestitate, harnicie, curaj si competenta. De competenta lui Radu Golban
nu ma indoiesc. Dupa ce am citit ultimele sale carti, „Holograma
Europa” si „Romania. Alternative la corsetul UE”, aparute la Editura Top
Form (2012 si 2013), am inteles cat de mult a evoluat Radu in ultimii
cinci ani. El nu mai este doar intelectualul pasionat pe care l-am
cunoscut in toamna lui 2008, ci un expert veritabil in probleme
europene: este unul dintre putinii eurosceptici din cultura romana si,
oricum, cel mai autorizat exponent al eurosceptcismului romanesc, care a
inmugurit o data cu el. Ori, Romania tocmai de astfel de reprezentanti
are nevoie: onesti, harnici, competenti si curajosi. In ceea ce priveste
curajul, e suficient sa urmarim interventiile sale televizate ca sa
vedem in Radu Golban un Ben Carson al nostru: el este singurul roman pe
care l-am auzit spunand adevaruri neplacute in fata mai-marilor acestei
lumi, argumentat, cu siguranta de sine, fara menajamente si fara
strategii de autoprotectie. Natiunea romana are nevoie de astfel de
militanti. Avem nevoie de Radu Golban!